c’est le coeur, les fleurs, la douleur

Iata clipa cum a sosit, din nou nefiind aici desi logic ai deduce ca sunt aici devreme ce observ cum nu sunt aici. Ca orice om, mi-am pierdut sensul suferintei plus ca nu e una aleasa de mine sau e aleasa indirect, mult prea futil e totul.

Plang, ma zbat iar vina nu e a nimanui si nu invoc asta ca pe o scuza de a mai cauta cauze. Mi-e sila de exercitiul mintii care m-ar duce pe taramuri fragile, mi-e sila sa mai deduc logic de ce mi se intampla ce mi se intampla. Nu exista un motiv clar, exista doar trebuie sau “asa e”. Si nu, nu o sa mai fie nici resemnare nici cresterea tolerantei la suferinta. Obisnuinta nu inseamna constienta. Ca tu esti puternic sau mai liber poate fi din cauza ca te-ai obisnuit cu anumiti stimuli incat nici nu-i mai observi cand trec prin tine. Insa la mine totul se amplifica, si nu o spun cu infatuare, o spun numai pentru ca anumite lucruri costa iar acum platesc cu varf si-ndesat. Imi duc povara pentru ca am ales sa nu aleg. Poate parea totul EMO sau dus pe culmile exagerarii, dar nu-mi apar imaginea spunand ca nu e asa, cum m-as astepta in cele ce urmeaza. Macar pot sa aleg sa ma opresc din scris desi tendinta ar fi sa nu.